vineri, 26 februarie 2016

De Mărțișor



„Nu cred că voi putea izbuti vreodată...
Dumnezeirea este pre­tutindeni;
şi când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, şi când te simţi umil,
şi când te dăruieşti.
Divinitatea rămâne în opera ta; ea este magică...“


Constantin Brâncuși 

marți, 23 februarie 2016

Prieteni de o antologie


Și nu oarecare, 

nu oricând

Întinerind sărutul

În curând

antologia literară 

Sărutul, o carte în dar, 2016“ 





Autori:
Mihaela Aionesei
Nicu Barna
Gelu
Birău
Florina Sanda
Cojocaru
Eleodor
Dinu
George Drăghescu
Andrei Fischof
Doru Fometescu
Mircea Liviu Goga
Dumitru Ichim
Emilia Ivancu
Diarmuid Johnson
Mihai Măceș
Victor Constantin Măruțoiu
Carmen Popescu
Ion Popescu Brădiceni
Marina Popescu
Persida Rugu
Ionel Simota
Viorel Surdoiu
Eduard Zalle

______________________
Lector de carte: Dorina Cioplea
Traduceri: Emilia Ivancu / Diarmuid Johnson
Tehnoredactare: Mariana Jdeică
Fotografie / design copertă: Daniel Murărița
______________________
Parteneri: 


Asociația Culturală Semn, 
Cenaclul Columna Târgu Jiu
Arta conversației XXI






joi, 18 februarie 2016

Niște adevăruri elementare

„Carnetul din Port-Hart este povestea unor destine, a unor oameni – fiecare cu norocul lui. Destine supuse unui destin mai cuprinzător, căruia nu ne putem sustrage, așa cum nu ni-l putem evita nici pe cel individual. Acest destin atotcuprinzător este istoria. Ea înalță și coboară, fericește și sfărîmă atît destine individuale cît și destine colective: destinul omului, destinul țării în care s-a născut, în care trăiește. Sunt oameni norocoși, după cum sunt și oameni fără noroc: oriunde și oricînd. La fel sunt și țări fără noroc. Acest oricînd deprinde mult de locul în care te-a hărăzit soarta: și pe tine, om, și țara ta. Asta și-a dat osteneala să înfățișeze romanul „Carnetul din Port-Hart“. Altminteri nu și-a pus în gînd să-nvețe pe nimeni – nimic. Pentru învățătură și pentru învățăminte avem istoria, care se poate lesne lipsi de toți romancierii.“ 

(Ileana Vulpescu despre scrierile sale)

miercuri, 17 februarie 2016

Întineresc cuvintele





Acele întâlniri, nestemate de spirit, și acea blândă și caldă, învăluitoare privire, nerăpusă de truda cititului și scrisului, într-o zi pe care n-o poți înțelege dacă nu o petreci alături de doamna Artei conversației, scriitoarea Ileana Vulpescu. Ne-am dăruit cuvinte și proiecte, în acel sanctuar al tainelor, care îndeamnă numele tău, al meu, al ei, în culori aprinse – mărturii dinspre departele-aproape – la aceeași ușă de la Nr. 10, deschisă pentru prietenii de azi, de mâine, acolo unde sărutul întinerește pe zi ce trece, întineresc florile în grădini, întineresc amintirile cărora le duce dorul



(Eli Gîlcescu)

Rămas-bun casei părintești (1975)



„M-am apucat să scriu fiindcă mă supăr, mă înfurii mai bine zis, de foarte multe ori; hotărîndu-mă să fiu o persoană urbană, care nu scuipă pe jos, nu-njură decît între prieteni și nu sparge capetele pe care ar vrea să le spargă – fac și eu ce pot; am niște petice de hîrtie în care mă simt stăpînă, în care-mi poate fi milă de cine-mi place și-n care pot lua peste picior pe cine-mi place (și mai ales pe cine nu-mi place). Prin urmare, cititorul trebuie să se aștepte la niște povești scrise de un vindicativ refulat.

 Ileana Vulpescu despre scrierile sale

miercuri, 10 februarie 2016

Sărutul, de neoprit

Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh, despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut. Nu mă încred prea mult în talentele mele, nici în înclinația mea pentru discursuri, dar de această dată parcă mi-a ghicit în inimi. Știam că poate veni cu o idee despre copertă, una care să placă. Am lăsat sărutul pe mâna lui. A promis că încearcă ceva, mâine... și mâine a fost. A făcut sărutul real, să atingă absolutul, dincolo de dincolo, până la cel care a făcut piatra să cânte pentru oameni, pentru artă, pentru bucurie, acea bucurie primordială care te învoiește la tăcere, ca o rugăciune. Citește și tace. De ce tace? Pentru că „se visează altcineva în alt oraș în alt pântec în alt of.
Ce ne leagă? Ne-am născut în aceeași Vale și amândoi am trăit printre momârlani. Ne leagă orașul brâncușian, sărutul. Iar pentru cine vizitează aceste locuri, poate va cunoaște și frumusețea unui suflet de artist, bunătatea care nu se sfârșește într-un singur dar, ci continuă zi de zi, se arată celor dăruiți oamenilor „într-un azi nesfârșit“. 


(Eli Gîlcescu)




























Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh. Despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut. 

luni, 8 februarie 2016

Vâltoarea fără pod


„Sărutul“ – sărut pentru Brâncuși





















Proiectul „Sărutul, o carte în dar“ a obținut dreptul de a folosi imaginea Porții sărutului pe coperta volumului „Sărutul“ 2016. 
Difuzarea cărții (gratuită) se face numai în cadrul organizat cu prilejul programelor naționale care celebrează creația marelui sculptor Constantin Brâncuși.

(Eli Gîlcescu)

duminică, 7 februarie 2016

Până când trupurile noastre vor mirosi a gutui

Aș putea închide ochii
ca o pană în cădere m-aș învârti în jurul inimii tale
până mi s-ar face cald atât de cald
c-am să te văd venind
azi
azi am trăit clipa-n care
m-am aruncat pe genunchi
să-mi cer iertare clipelor
sărutului cuvintelor şi frunzelor uscate
printre frunzele Mărului lângă o salcie
umple golul din noi în cuvinte
din acelea ce rar mi le-ai spus
lasă-mi vară târziu şi mă minte
şi-am să tac. o s-accept că-mi rămâi doar un gând
în miezul unei îmbrățișări cu clipa de miere
dacă mai locuim în castele făcute
din aura nevederii
pământul sentimentelor noastre
se va dezintegra
în biserici cu arhangheli voitori
să ne cunune crucile
dincolo de orizontul Valentin
cu dragoste lângă un proaspăt vin
fluid arzând ca vraja pe o plită
de rodnice îndoieli
de parcă m-aș rosti
cu glasul unei rugăciuni
celui mai râvnit sărut
purtându-te printre odăi
prin pereţii de duh care despart
anevoie
te aştept la umbra visurilor pure
cu parfum de straniu şi necunoscut
aici unde tăcerea mă-nfiripă
cu fiecare zvâcnet Iubirii-s și mai rob
tot ce este astăzi a mai fost odată
sau nimic nu este sau va fi curând
presimt în ceaţă literele-ţi vii
şi surâsul tău
întru salvarea din marele hău
gânduri iscodite seceră
ninsori
paşi înfiripaţi
din atingerile tale
ascund culcuşuri neliniştite
arzând a smirnă
umbra ta mi-a cuprins
umerii într-un sărut 
şi eu te adun pe tine din vreascuri
îmi curgi pe piept pentru că eşti prea mult fluid deodată
mi-e bine nesperat de bine cu umerii goi sub luciul lunii
şi timpul bate toaca
în dor bate toaca şi bate şi bate
în ochi obosiți de așteptare
nu-s ochii mei
doar vântul printr-ai tăi
inima mea
tâmple pline de dor
îmi ard şi acum în căuşul cuminte
al palmelor
de parcă ninsoarea ar înflori
în lumina sufletului
pe umerii copacilor din noi  
alunecă prin sânge îngerii din ape
și freamătă atingerea și strig
a iubire şi sângele murmura
lăuntric poem în
și tremurând de gânduri
fermecată
m-ai aștepta să te culeg
să beau
din vinul tău
și visul tău
amirosind a freamăt
și dorință 
dincolo de tot ce noi am aflat
mi-a rămas în grădină o singură floare
peste care-a tot nins și-a plouat
iar noi rămânem atârnați între cer și pământ,
piei de oameni fără căpătâi,
doar cu câte un pui de înger care ne mângâie fulguitor pe creștet,
în timp ce vântul se pierde în depărtare,
cu toate bogățiile proaspăt prădate,
iar în noi se scutură copacii a pustiu.


(Creatorii reveriilor transreale și transimaginare, Sărutul, 2016)

joi, 4 februarie 2016

Din lumea asta în cealaltă

„Striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine.“ (Psalm 21/2)

Ai ști să răspunzi, dacă ți-aș cere să-ți aduci aminte de primul sărut? Sau de prima ploaie albastră, când cu o altă primăvară visând și, ținându-ți răsuflarea, până unde inocența primelor trăiri, muzica și harul celor o mie de motive pentru care vei iubi această carte te vor lua de mână iar și iar, să te audă șoptind toamnei cu tâmplele crispate, rărindu-se în imperfecta lor trezire; toamna făcută să smulgă altă toamnă a poeziei între călătorii – cea care te menține vesel pe dinăuntru, să visezi la ce-ar fi putut să fie nopțile de iarnă, cele de poveste la gura sobei, când aștepți o minune, fulguind înserări, iar vis te petrec cu pustiuri și vieți, ore de răgaz, și un țârâit de greier în penumbra serii să scuture somn, să-ți uiți și făgăduiala din noapte, întâlnirea din vis când în ninsori târzii, încă o iarnă îți fură din zori un suspin, încă povară sub aceeași călcătură de taină, cea din urmă ninsoare, acum, năvalnică clipa în dăinuire, în toate ale lumii, până azi...
Până azi, într-un pumn de pământ, primăvara cum te înfrigurează când înfloresc merii, să-i poți rosti dimineții cântec nou cel pe care-l știi pe de rost, când te cheamă mereu dincolo de tristeți, acolo unde sărutul nu e sărut, ci un simbol al credinței sale, nesfârșitele taine ale cuvântului înălțat, mai liber, mai uman, mai mândru, sărut pentru tine, numai al tău, din mână în mână, din oraș în oraș, aducând iluminarea pe care o nădăjduiesc, peste zece, douăzeci de ani, peste cincizeci, făcând pe voia celor care l-au plăsmuit și tot ei i-au hotărât locul, cu fiecare sărut mai aproape de... „Sărut“ – singurul adevăr al iubirii „în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de iarbă, în fiecare sunet, în somn şi în veghe, în viaţă, înainte de viaţă şi, poate, chiar după moarte“ (Ivo Andric), pentru ca tu să-l auzi de departe, fără neliniști împotrivă, în tot atâtea săruturi...e zgomot în lume și prea liniște în noi (Mihaela Aionesei) / e ca o primăvară (Nicu Barna) / eu de la miazăzi tu de la miazănoapte să scăpărăm în atingeri și să curgem vânt (Florina Sanda Cojocaru) / de parcă aerul este viața unor drumuri cu șanțurile sicrie de lacrimi. Și chiar de va ninge în memoria albului lunga respiraţie ne este semnul (Eleodor Dinu) / împrejurul fără margini nespus rămâne şi fără de capăt (Andrei Fischof) / de-a răsfira tăcerea din cuvinte (Doru Fometescu) / la capătul singurătății (Elisabeta Gîlcescu) / ca-n boemă cearnă mari zăpezi de minte (Liviu Mircea Goga) / tot ce exista atunci între Pământ şi Cer  ne mai rămăsese de împărţit Clipa spaţiul acela efemer (Mihai Măceș) / aminteşte de-un cântec în răsărit  de primăvară (Victor Constantin Măruțoiu) / să ne prindem cu mâini necoapte în rotocoale de fum (Carmen Popescu) / atunci printre umbre de fluturi văzduhul ne va cerne alb dinspre alb (Persida Rugu) / vor veni în haine nepângărite de nea preoții unor lumi nepătrunse Eduard Zalle) / între văile calde și munții ca doi sfincși păzitori ai solarei câmpii și ai peșterii sacre (Viorel Surdoiu) / și ne vom iubi  ne vom iubi până când iarna aceasta de ea va uita și nu va mai muri…  (Ionel Simota) / vom fi numai noi amândoi precum într-un cântec de flaut lumina la prima ei sărutare (Dumitru Ichim) / ne va acoperi, ne vom iubi.(Ion Popescu-Brădiceni)“
  
„Creatorii reveriilor transreale, transimaginare“
și
Elisabeta Gîlcescu

miercuri, 3 februarie 2016

Is love

E zgomot în lume și prea liniște în noi
e ca o primăvară..
eu, de la miazăzi
tu, de la miazănoapte
să scăpărăm în atingeri
și să curgem vânt
de parcă aerul
este viața unor drumuri
cu șanțurile
sicrie de lacrimi.

Și chiar de va ninge,
în memoria albuluia
lunga respiraţie
ne este semnul
împrejurul fără margini
nespus rămâne
şi fără de capăt
de-a răsfira tăcerea din cuvinte
la capătul singurătății
când ceilalți vor arunca cu pietre în noi
ca-n boemă cearnă mari zăpezi de minte,
tot ce exista atunci între Pământ şi Cer
ne mai rămăsese de împărţit Clipa
spaţiul acela efemer
aminteşte de-un cântec
în răsărit
de primăvară
să ne prindem cu mâini necoapte
în rotocoale de fum
atunci printre umbre de fluturi
văzduhul ne va cerne
alb  
dinspre alb
vor veni în haine nepângărite, de nea,
preoții unor lumi nepătrunse.
între văile calde și munții ca doi sfincși
păzitori ai solarei câmpii și ai peșterii sacre
și ne vom iubi  
ne vom iubi
până când iarna aceasta
de ea va uita
și nu va mai muri…
vom fi numai noi
amândoi
precum într-un cântec de flaut
lumina
la prima ei sărutare
ne va acoperi, ne vom iubi

(Creatorii reveriilor transreale şi transimaginare și Eli Gîlcescu)


luni, 1 februarie 2016

Ca un cal alb

Ca un cal alb tolănit în zăpadă, așa arată dragostea mea. Nechez cu disperare-n în noapte și mă transform încet… Ce vremuri de soi odinioară, pe când trăgeam la trăsura lui Dumnezeu! Mă înșeuai cu grija ta și-ți purtam nesomnul până departe… Ce bine știu iubirile să moară! Ce mari ninsori se pregătesc să cadă! Ce frig e-aici și-i altcumva… Nici nu-s departe, doar ascult plângând tăcerea ta… E grav, doar mă transform… într-un lup alb înzăpezit, urlând dragostea mea

(Paul Arva, „Sărutul, o carte în dar“, 2015)