vineri, 7 august 2015

Un Altfel de C.V.


         ILEANA VULPESCU s-a născut la 21 mai 1932 în comuna Bratovoești din județul Dolj. A stat la Bratovoești, până în 1939. S-a mutat la Craiova unde a urmat Școala Primară „Regina Elisabeta“ și Liceul „Elena Cuza“. A absolvit în 1958 Facultatea de Filologie din București și a lucrat, ca lexicograf, la Institutul de Lingvistică al Academiei, unde a colaborat la redactarea Dicționarului limbii române și a Dicționarului explicativ al limbii române (1959-1975). Este soția regretatului scriitor, traducător, editor de carte Romulus Vulpescu.
         Debutează în revista orădeană „Familia“, nr.7, iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. Din 1972 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Scrie proză, teatru, traduce din literaturile engleză, franceză și spaniolă. Traduce în franceză poezii din literatura românească. În 1976 primește Premiul Asociației Scriitorilor din București, pentru romanul Rămas-bun, Editura Cartea românească; în 1981 Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române și Premiul „Cântarea României“ pentru romanul Arta conversației, Editura Cartea românească. Din cărțile apărute mai menționăm: ș.a.m.d.(volum de proză), Editura pentru literatură, 1969 ; Carnetul din port-hart (roman), Editura Eminescu, 1996; Viață, viață, legată cu ață (roman), Editura Tempus, 2007.
Dintre traduceri amintim: Samuel Pepys, Jurnal (în colaborare cu Costache Popa), Editura pentru literatură universală, 1965; Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane, 1969; Simone de Beauvoir, Imagini frumoase, Editura Univers, 1973. A încheiat traducerea neterminată a lui Romulus Vulpescu din François Villon, Opera omnia, apărută în trei volume la Editura Semne care au fost lansate în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus 2013.
Scrierile doamnei Ileana Vulpescu nu sunt emanația adolescentei visătoare și nu sunt țesute, neaparat, cu parfumul idilelor de altădată. Prima sa carte a fost publicată la vârsta de 37 de ani. În urmă cu un an, autoarea își amintea cu nostalgie, dar nu cu regret: „Am început să scriu de pe când eram studentă și m-am prezentat la diverse publicații cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în 1966, o nuvelă, în revista „Familia“. Și de-atunci, fără să-mi propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărți, ceea ce nu este mult deloc pentru o viață așa de lungă, pentru că eu mă apropii cu pași repezi de 84 de ani…“.
 Iată titlurile:
Rămas-bun / 1975;
Arta conversației / 1980, 1992, 1993, 1994, ajunsa best-seller inainte de anul 1989, publicată în mai multe ediții;
Sărută pământul acesta / 1987;
Rămas-bun casei părintești / 1990;
Carnetul din port-hart / 1996;
Candidații la fericire / 2002;
Arta compromisului / 2002, 2007;
De-amor, de-amor, de inimă albastră / 2005;
Viață, viață, legată cu ață / 2007
Pe apa sâmbetei / 2009
Notă informativă bătută la mașină / 2011
Noi, doamna doctor, când o să murim? / 2012

Primul cititor al acestor volume, dar și cenzorul manuscriselor, a fost soțul doamnei Ileana, poetul Romulus Vulpescu, cel mai aprig și corect critic literar al autoarei. Se pare că nici nu a avut nevoie de alții. De altfel nu am descoperit un critic literar care să se fi ocupat special de opera Ilenei Vulpescu. Nici domnia sa nu l-a căutat și niciodată nu s-a plâns de lipsa lui. Cu modestia de care nu a fost părăsită niciodată și cu maturitatea omului obișnuit să mediteze adânc asupra vieții, mărturisește: „Eu nu sufăr niciodată că un critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu mi-am însușit de foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere avea despre critici. El zicea își câștiga fiecare pâinea cum poate. Deci, consider că nu trebuie să te superi că nu te menționează un critic. În fond, o istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei persoane. Și așa cum ar face o antologie, în care ar alege ceea ce îi place dintr-un autor sau din niște autori, depinde de dimensiunile antologiei și de ceea ce-și propune, la fel este și o istorie a literaturii“.
         Tot înainte de anul 1989, spre surprinderea multor cititori, doamna Ileana Vulpescu, în colaborare cu George Bănică, a realizat o dramatizare după romanul Arta conversației. Ei bine, aceasta s-a jucat cu mare succes pe mai multe scene, în mai multe localități, câteva stagiuni. Fericiți au fost spectatorii din București Teatrul Odeon, Craiova Teatrul Național, Oradea Teatrul de Stat, Cluj Teatrul Maghiar de Stat!
         Toate cărțile amintite sunt scrieri cu vastă încărcătură morală și spirituală, așezate în curata limbă românească, în care metaforele au permanent loc și se simt ca la ele acasă sub penelul blând al Ilenei Vulpescu. Adeseori emoționează, cucerește sufletul, izvorăște lacrima curată a împărtășirii, pentru că autoarea scrie, ea însăși emoționatî, cu suflet și pentru suflet. Este cât se poate de firesc, dacă avem în vedere că și-a dorit întotdeauna să fie medic. Domnia sa a regretat că nu a făcut medicina, fiindcă „eu cred că aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte mila de tot ce este viață. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară“.
         Cine o cunoaște mai de aproape își amintește cât de mult a iubit și iubește animalele și florile, cât de mult a iubit și iubește oamenii, cât de mult a suferit și suferă pentru aceștia. A fost și continuă să fie permanent lângă oameni, dornică să le împărtășească bucuriile și durerile, chiar dacă ea însăși a pierdut cele mai dragi ființe: fiica și soțul. S-a atașat permanent de semeni și a reușit să ofere acestora dorința de a trăi în pace și dragoste, în bună înțelegere și respect reciproc. Așa a conceput viața în sine, așa a apreciat că este bine să gândească și să facă fiecare om. În cuvinte frumoase prin simplitatea și claritatea lor, explică esența convingerii, a credinței sale în acest sens: „E atât de seacă viața fără atașamente, fără să pui suflet în ceva, fără să pui suflet în niște oameni… Să dăruiești, în primul rând. Cea mai mare plăcere pe lumea asta este să dăruiești. E mai mare bucurie decât să primești! Eu am spus întotdeauna: Doamne, ajută-mi să pot ajuta!“.
         Și Dumnezeu a ajutat-o pe Ileana Vulpescu! A oferit societății cuvântul său plin de acuratețe, blândețe și bun simț. A oferit gândurile și povețele sale, experiența sa de viață și rodul creației sale plină de sensibilitate și frumos. A oferit zâmbet și culoare, încredere și speranță de viață. A oferit prietenia și dragostea sa necondiționată, fără să ceară vreodată ceva în schimb. Ce a primit, totuși? Tot ceea ce a primit a sosit de la sine. A primit respectul prietenilor, cititorilor, al fanilor săi de pretutindeni. A primit declarații ce îmbrăcau devotament, prietenie și iubire. A primit admirația celor care o cunoșteau. A primit vorbe bune. A primit totul cu modestie, cu ochii înlăcrimați de emoție, adeseori. Oare să fi fost suficient?! Au alungat toate acestea o anumită singurătate care o înconjoară?
         Se pare ca da! Pentru că nu-i oferă timp să o cuprindă, o tratează cu indiferență. Pentru că are motive întemeiate să nu se sperie... „Nu, nu mă sperie. Am fost copil unic la părinți, copilăria, prima, până la 7 ani, am petrecut-o foarte departe de satul în care m-am născut și eram, practic, singură. Am fost obișnuită cu singurătatea și întotdeauna am găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii pentru că cea mai mare bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc. Scrisul mi se pare o datorie pe care o am“.
Oare la ce se gândește când vorbește despre datoria de a scrie, deși afirmă că cititul o bucură mai mult? Este vorba de scrierile neterminate de soțul său. Sunt doua titluri sonore. „Sunt două lucrări complicate și, din nefericire, neterminate. Prima este o ediție Villon, la care trebuie concepute note care să informeze omul despre ce este vorba. Pentru că în Villon sunt mereu nume proprii, care în epocă însemnau ceva și trebuie să-i explici omului care citește. A doua este o antologie de poezie franceză, din care a tradus barbatu-meu, care merge de la începutul literaturii franceze, până la Brassens. Deci, astea sunt obiectivele pe care le am eu de aici încolo în viață“. Așa a hotărât destinul. Iar soția se simte datoare față de soțul pe care l-a iubit, l-a mângâiat în toate clipele grele, l-a impulsionat în muncă, l-a susținut cu toate firavele sale forțe și i-a cenzurat toate lucrările, dându-le corecturi ideale, însușite cu greu de Romulus Vulpescu, subjugat uneori orgoliului masculin, dar care admitea, în final, că sunt desăvârșite sub aspect literar.
         Nimic nu se poate pune sub semnul îndoielii, mai ales că, nimic nu a fost întâmplător în cele exprimate mai sus. Cuplul Romulus și Ileana Vulpescu a fost un exemplu perfect de colaborare nu numai în domeniul literei. Au colaborat în toate cele făcute de fiecare în parte. Chiar și în tot ceea ce însemnau serile în care se umplea casa cu prieteni, poeți, prozatori, critici de artă, compozitori sau interpreți, profesioniști ori diletanți. Erau seri lungi, până în zori, uneori, dar ușoare și plăcute, grație emulației gândului, a imaginației, a inspirației dusă dincolo de închipuire. Cum a fost posibil? Din ce a izvorat această forță de invidiat?
Răspunsul este dezarmant, la prima citire: din iubire!
Da, pentru că s-au iubit cu adevărat și au cunoscut clipe de fericire numai în contextul acestei iubiri. Doamna Ileana s-a îndrăgostit de viitorul soț și recunoaște, public, în cuvintele sale atât de firesc spuse ori scrise: „De fapt, cred că singurele perioade de fericire în viața unui om sunt numai când este îndrăgostit. Pentru că atunci tot ce este în jur dispare! E ca o idee fixă. Totul se concentrează în jurul unui om. Și restul dispare! Nu mai vezi asperitățile… Este singurul moment de grație pe care ți-l acordă viața. Când te îndrăgostești nu te mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai prețios pe care ți-l oferă viața. În rest… nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie momente de încântare, de bucurie… Cred că ar trebui foarte restrânsă ideea asta de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar în viața omului…“.
Domnilor consilieri, cu cele mai alese gânduri de prețuire pentru aceste locuri binecuvântate, unde te poți rătăci printre pașii celei care păstrează un dor de iubire, pentru tot ceea ce înseamnă și prețuiește omul Ileana Vulpescu, grupul ARTA CONVERSAȚIEI XXI, cu respect,Vă solicită rugămintea de a o propune pe distinsul nostru mentor Cetățean de Onoare al Bucureștilor, act de o importanță covârșitoare pentru cultura românească.
Demersul este susținut și de dna Sorina Zlătan, prietena și însoțitoarea permanentă a dnei Ileana Vulpescu, complicele nostru pentru evenimentul surpriză  pe care îl așteptăm.


Cu deplină considerație și calde mulțumiri pentru sprijinul acordat,
Elisabeta Gîlcescu
Grup literar ARTA CONVERSAȚIEI XXl
Tel: 0729 522 307
0766 522 196




P.S. La întocmirea acestui Altfel de C. V. al scriitoarei Ileana Vulpescu am selectat fragmente, oferite public de dl Marian Malciu, scriitor, Slatina, mai 2013, „Portretul unei Doamne“.  

Cu alese gânduri de prețuire și respect, mulțumesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu