luni, 11 mai 2015

Iubirea ca transfigurare



Poezia nu poate salva omenirea, dar îi poate ajuta pe oameni să se salveze singuri – această parafrază după bine-cunoscutul sociolog româno-francez Serge Moscovici este frumos și potrivit întâmpinată de volumul de versuri „Sărutul 2“, din colecția „Poezia iubirii“ coordonat de ochiul poetic și năzuința sensibilă a Doamnei Elisabeta Gîlcescu. Spun că volumul de față justifică pe deplin parafraza pentru că textele adunate, dar și tematica formează un evantai poetic din care respiră dorința, în cazul tuturor celor treizeci și cinci de autori fie ei veterani, fie debutanți, de a se salva din statusul de om, așa cum se naște fiecare dintre noi și de a se transfigura, cel puțin în două feluri: o dată prin raportarea la lume prin intermediul textului poetic, apoi prin abordarea unui subiect ce nu poate fi despărțit de om și de destinul său și care este, înainte de toate, ceea ce îi definește întreaga existență: iubirea.
Astfel, volumul intitulat simbolic, dar și potențial „Sărutul“ creează o hartă a cunoașterii prin iubire, a nașterii prin iubire și a vieții veșnice tot prin iubire, idei ce pot fi considerate ca aparținând unei vârste romantice a umanității, însă această afirmare atât colectivă,  cât și individuală a nevoii de iubire fără de care omul ar fi condamnat neantului nu face decât să reitereze o idee până la urmă clasică, altfel spus, perenă: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e“ . Citind versurile de trubadur ale lui Adrian Berinde: „Te-am iubit dinainte să ies din pântec/Când eram încă înger te iubeam pe ascuns. /M-ascundeam cu gând despre tine în cântec/ Pătrunzând infinitul care-i de nepătruns. “ ce pot fi un fel de pecete a volumului, înțelegem mai bine fenomenul iubirii care transformă viața simplă într-o existență spirituală ce își depășește memoria pământeană, granițele umane intrinseci și poate să aspire la o formă de cunoaștere superioară a lumii, a celuilalt, dar și a propriului sine.
Iubirea este și acea stare ce amintește de inocența umană din vârsta adamică, mai mult decât atât, prin inocența pe care, cel puțin la început iubirea o hrănește, omul renunță la mecanismul rațiunii și se avântă în joc. Tema jocului ca iubire sau/și a iubirii ca joc este adesea invocată în textele din volumul de față: „Te știe/ca fiind o pasăre ce-și începe amorul pe coaja bătrânului copac/jucându-se cu dorința ochilor din mintea celor din jur. “ (Luis Popa) la care se adaugă toate acele elemente care fac parte din geografia cunoașterii prin iubire: femeia și bărbatul, copacii care străjuiesc drumul și omul (Mircea Florin Șandru), vinul și focul, arșița și icoana, despărțirea și însingurarea: Bucuraţi-vă de absenţa care descântă de jale, cu inima spintecată în diamantul singurătăţii  (Clara Mărgineanu).
Volumul este un album de stări și forme ale iubirii, iar atunci când vorbim de unul dintre aspectele ei cele mai profunde, menite la rândul ei să înalțe, pentru că suferința poate să înalțe atunci când este una a ofrandei, întâlnim iubirea și zidirea prin iubire. Versuri precum „să iubeşti o femeie, /să te laşi prea zidit în biserici/să afle toată lumea/de ea, sau să pui lângă poartă“ (Adrian Beznă) sau cele din Babilonica lui Alexandru Turcu: „Preotul m-a ridicat în tării, /Cu amîndouă braţele,/Strigînd către zei: Primiţi-l!“ amintesc o metafizică a transfigurării prin sacrificiul iubirii.
Despre iubire s-a scris și s-a cântat întotdeauna, s-a vorbit în toate modalitățile posibile, însă probabil una dintre cele mai fidele modalități de raportare la ea va rămâne întotdeauna forma poetică, poezia nereprezentând o atitudine pasivă în raport cu aceasta, ci una activă și dătătoare de sens, această putere creatoare aflându-se în actul în sine de facere și desfacere și refacere a sensurilor și lumii, un act de transfigurare. Volumul de față este o alternativă la multe din formele contemporane de raportare la iubire și artă prin afirmarea sensurilor și a vieților nesfârșite pe care atât poezia, cât și iubirea le vor potența întotdeauna.


Emilia Ivancu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu