Poezia nu poate salva omenirea, dar îi poate ajuta pe oameni să se salveze
singuri – această parafrază după bine-cunoscutul sociolog româno-francez Serge
Moscovici este frumos și potrivit întâmpinată de volumul de versuri „Sărutul
2“, din colecția „Poezia iubirii“ coordonat de ochiul poetic și năzuința
sensibilă a Doamnei Elisabeta Gîlcescu. Spun că volumul de față justifică pe
deplin parafraza pentru că textele adunate, dar și tematica formează un evantai
poetic din care respiră dorința, în cazul tuturor celor treizeci și cinci de
autori fie ei veterani, fie debutanți, de a se salva din statusul de om, așa
cum se naște fiecare dintre noi și de a se transfigura, cel puțin în două
feluri: o dată prin raportarea la lume prin intermediul textului poetic, apoi
prin abordarea unui subiect ce nu poate fi despărțit de om și de destinul său
și care este, înainte de toate, ceea ce îi definește întreaga existență:
iubirea.
Astfel, volumul intitulat simbolic, dar și potențial „Sărutul“ creează o
hartă a cunoașterii prin iubire, a nașterii prin iubire și a vieții veșnice tot
prin iubire, idei ce pot fi considerate ca aparținând unei vârste romantice a
umanității, însă această afirmare atât colectivă, cât și individuală a nevoii de iubire fără de
care omul ar fi condamnat neantului nu face decât să reitereze o idee până la
urmă clasică, altfel spus, perenă: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e“ . Citind
versurile de trubadur ale lui Adrian Berinde: „Te-am iubit dinainte să ies din
pântec/Când eram încă înger te iubeam pe ascuns. /M-ascundeam cu gând
despre tine în cântec/ Pătrunzând infinitul care-i de nepătruns. “ ce pot fi un
fel de pecete a volumului, înțelegem mai bine fenomenul iubirii care transformă
viața simplă într-o existență spirituală ce își depășește memoria pământeană, granițele
umane intrinseci și poate să aspire la o formă de cunoaștere superioară a
lumii, a celuilalt, dar și a propriului sine.
Iubirea este și acea stare ce amintește de inocența umană din vârsta
adamică, mai mult decât atât, prin inocența pe care, cel puțin la început
iubirea o hrănește, omul renunță la mecanismul rațiunii și se avântă în joc.
Tema jocului ca iubire sau/și a iubirii ca joc este adesea invocată în textele
din volumul de față: „Te știe/ca fiind o pasăre ce-și începe amorul pe coaja
bătrânului copac/jucându-se cu dorința ochilor din mintea celor din jur. “
(Luis Popa) la care se adaugă toate acele elemente care fac parte din geografia
cunoașterii prin iubire: femeia și bărbatul, copacii care străjuiesc drumul și
omul (Mircea Florin Șandru), vinul și focul, arșița și icoana, despărțirea și
însingurarea: Bucuraţi-vă de absenţa care descântă de jale, cu inima spintecată
în diamantul singurătăţii (Clara
Mărgineanu).
Volumul este un album de stări și forme ale iubirii, iar atunci când vorbim
de unul dintre aspectele ei cele mai profunde, menite la rândul ei să înalțe,
pentru că suferința poate să înalțe atunci când este una a ofrandei, întâlnim
iubirea și zidirea prin iubire. Versuri precum „să iubeşti o femeie, /să te
laşi prea zidit în biserici/să afle toată lumea/de ea, sau să pui lângă poartă“
(Adrian Beznă) sau cele din Babilonica
lui Alexandru Turcu: „Preotul m-a ridicat în tării, /Cu amîndouă
braţele,/Strigînd către zei: Primiţi-l!“ amintesc o metafizică a transfigurării
prin sacrificiul iubirii.
Despre iubire s-a scris și s-a cântat întotdeauna, s-a vorbit în toate
modalitățile posibile, însă probabil una dintre cele mai fidele modalități de
raportare la ea va rămâne întotdeauna forma poetică, poezia nereprezentând o
atitudine pasivă în raport cu aceasta, ci una activă și dătătoare de sens,
această putere creatoare aflându-se în actul în sine de facere și desfacere și
refacere a sensurilor și lumii, un act de transfigurare. Volumul de față este o
alternativă la multe din formele contemporane de raportare la iubire și artă
prin afirmarea sensurilor și a vieților nesfârșite pe care atât poezia, cât și
iubirea le vor potența întotdeauna.
Emilia Ivancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu